Din țara de miazănoapte vin păsări mari.
În somn le auzi vuietul rece
prin arborii mari ca o liră de oase.
În aerul vrăjmaș se spulberă cântecul
răgușit al matrozilor
ce se zoresc să plece.
Să vezi în portul vechi dansul sloiurilor,
să le asculți hohotul de sticlă
și vaierul cumplit al catargelor.
Aici vinul se-ncheagă și sparge vasele de lut
și răsuflarea-n jertfe argintii se fugărește.
Ce gând rău m-a menit aci,
unde algele-mi împletesc cununi de gheață,
o umbră mai mult să fiu pe acest țărm al umbrelor
de unde pânzele par cenușii.
Horă mută de scite figuri mă-nconjoară,
toți sunt străini, eu printre ei străinul,
vorbele mele ei nu le pot înțelege,
glas de cristal înnegrit în furtuni de blesteme,
silabisesc vorba lor sălbatică în care-i închis urletul talazului
și rugi fac din ea pentru ei, pentru mine.
Poate un mormânt profund ca un sân
și cald sub platoșa iernilor
să-mi dăruie ritmul natal, vibrări
pe sub pământ din visul palmierilor.
Atât de uitat, că vreau să mor aci,
mai singură nu-mi va fi piatra decât trupul.
Sensul versurilor
Piesa exprimă sentimente de singurătate și exil într-un loc rece și ostil, posibil Tomis (Constanța). Vorbitorul se simte străin și izolat, tânjind după un loc natal cald și familiar, dar acceptând în cele din urmă moartea ca pe o eliberare.