Ion Pillat – Vechime

Au pălit tălăncile oilor la perdele,
Mi-au liniștit vâltoarea și tumult.
Rămân în foc de țarlă, pe sub stele,
Șoptirea stufărișului s-ascult.
Aștept la focul inimii prea grele,
Întoarceri de cucoare, vremi de mult,
În deslușiri de zile tot mai rele.
Aicea de când țara și gorganul,
Tânjesc de greață veacului meu slut,
Mi-înșel sub semnul cerului aleanul.
Străin în propriu-mi sânge, am șezut
Cum odihnește oaia și ciobanul;
Am suflet din vechime – l-a-ncăput
Cu zeghe fără margini, bărăganul.
Pierdut, arar, tălăncile se-ngână.
Mai pâlpâie din jar un foc scrumit,
Cad zodii în adâncuri de fântână
Pe-o cumpănă de suflet părăsit –
Mi-am strâns nevoi și griji în țarc de stână
A fulgerat tot ceru-n răsărit
Și trâmba vremii vânt de spaimă mână.
Răzbat potop furtunile-n puhoaie,
Sub bici de foc fug norii herghelii,
În beznă vijeliilor șiroaie
Ogor și sat se sting de pe câmpii.
Stă sufletul sub vremi și se-ndoaie
Și-n scârba lui se-ntreabă de-o să fii
Iar soare sfânt, pe turmă cu cucoare,
………………………
S-au mistuit, s-au dus în lumea largă!
O geană de lumină crapă-n zări,
S-a șters din leat ce scris e să se șteargă –
Dar iarbă-n câmp, sub cer se-ntind uitări.
La stuful din perdele miei aleargă
Și aripi prin seninul-n fremătări..
Tălănci de oi dau inima să-mi spargă -.
Vecia mea mă strigă peste zări.