Cu-o singură sforțare-ncordând vânjosu-i umăr
— Un uriaș urcându-și poverile ce-l strâng —
Pletosul deal, din vale sui cu vii și crâng
Ca să-și revadă țara cu sate fără număr,
Cu casele: mioare, și turlele: păstori,
Ce-au coborât pe verdea câmpie argeșană,
Cu drumul ce-nsoțește înceata caravană
De sălcii plângătoare și plopi pribegitori;
Ținutul unde seara din lunci și din zăvoaie,
Ca și argintul sprinten, viu apele sclipesc,
Și unde clarul cântec de clopot creștinesc
Apropie colina de-a cerului văpaie.
O, vârf de deal! O, capăt liniștitor de drum!
Opresc aicea pasul și îmi dezleg privirea,
Când prin amurg se-nalță, visând nemărginirea,
Din fiecare casă un crin înalt de fum.
Sensul versurilor
Piesa descrie un peisaj românesc văzut de pe vârful unui deal, evocând sentimente de melancolie și dragoste de patrie. Observatorul se oprește să contemple frumusețea țării și să se bucure de liniștea locului.