Cad frunzele greoi din pomul înserării –
Un muezin vrăjind pe sus, le-a scuturat,
Ba nu – porumbi brumați pe marmurile scării
Ca umbre, deșirând albastru, au zburat.
În pene păsări duc amurgul pân’ la Pera..
Dar noi, lăsând pe-aripi văzduhul, ne-am oprit
În curte, logodind geamia cu tăcerea
Și chiparoșii suri cu cerul înflorit.
Privim Stambulul cum treptat în vis se pierde,
Amurgul cu turban de neguri strâns pe cap,
Îl duce sub un cer de sticlă roz și verde
În care suliți lungi de minarete-ncap.
Ca un copil suflând ușor clăbuci cu paiul.
Cu raza-i umflă-n zări cupole de geamii –
Orașul ireal se clatină ca raiul
Și de-o să zboare-n cer deodată, nu mai știi..
Căci surd în Ramazan a bubuit semnalul.
Sunt stele sau lumini ce pe moschei răsar,
Când sufletul în bărci își tremură fanalul
Pe-un Corn de Aur stins și vânat, spre Fanar?..
Sensul versurilor
Piesa descrie o scenă contemplativă la Suleimanie, Istanbul, în timpul amurgului. Versurile evocă un sentiment de melancolie și spiritualitate, reflectând asupra frumuseții orașului și a atmosferei sale mistice în timpul Ramazanului.