Mă aplec pe tine ca pe arătură,
Plugarul însetat de verde grâu.
Va crește spicul galben până la brâu,
Când totul m-amăgește și mă fură?
Ce n-am putut eu spune, prins în frâu
De zile grele, oare altă gură,
Destăinuind un suflet de răsură,
Va limpezi-o-n glas curat de râu?
Mi-ești, fiule, clopot sfânt în care
Aștept să sune ceasul meu deplin
Când voi porni spre umbră și uitare –
Cum stă legat de cer un peregrin,
M-așez și eu cu sufletul în zare,
Chemându-ți limba grea ca un destin.
Sensul versurilor
Piesa explorează tema inevitabilității destinului și a apropierii morții, văzută prin prisma relației dintre un tată și fiul său. Tatăl își pune speranțele în fiu pentru a duce mai departe ceea ce el nu a putut realiza, acceptând în același timp apropierea sfârșitului.