Am așteptat amurgul ca zările să fie
Altare largi suflate în aur preacurat,
Iar sălciile, care pe drum au tremurat,
Înspre Golești să-nșire albastra lor stafie.
Am stat bătând la poartă prelung – și s-a deschis:
Și iată casa-n iederi și parcul în paragini,
Și iată-mă ca unul ce-ar răsfoi imagini
Dintr-o călătorie pe jumătate vis.
Aleile – e toamnă – duc toate către moarte.
Răzoarele se-neacă în bozii și-n urzici..
Și, inimă-ncărcată de amintiri, îmi zici:
Va trebui odată Florica ta să poarte.
În ea pustietatea de care mai bolești..
Dar m-am oprit cu mâna sfios la pălărie,
Căci m-ajungeau, lungite de-amurg pe bălărie,
Mari, umbrele-nfrățite a’ fraților Golești.
Sensul versurilor
Piesa descrie o vizită nostalgică într-un parc abandonat, evocând amintiri și melancolie. Vizitatorul este copleșit de sentimentul trecerii timpului și de umbrele trecutului.