Tot cerul în amurg își limpezise
Albastrul ud, acuma mai adânc.
Se liniștise vântul. Era pace
Pe țărmul dintre ape și câmpii.
Iar ploaia cu o mie de fuioare
Foșnindu-și fuga peste lanuri verzi
Lăsase doar să tremure departe
Țesut dintr-o urzeală de lumină
Un curcubeu târziu care sfârșea.
Pe drumul strâmt ce duce pe nisipuri
Tăceam mergând spre casă cu copiii,
Și ne-am oprit mirați cum nu se poate,
Căci zborul lui puternic îl purta
Pe mare și cu aripi tivite
De soare roș, venea vâslind văzduhul.
„Un nor” am spus „e doar un nor”. Dar sigur
Nu sunt nici azi, căci vântul era mort.
Zbura greoi și parcă da din aripi
Rotindu-se domol în cercuri rare,
Și i-am văzut atunci sub piept o rană
Prin care raze roșii se scurgeau
Prelinse-ncet ca picături de sânge.
Deodată se opri stingher și mare,
Atât de singur că părea un zeu.
Apoi lăsându-și gâtul alb pe spate,
Cu capul moale aplecat în moarte,
Alunecă învolburat pe mare.
Și spuma mării se făcu cu purpur
Când aripa lui frântă o atinse,
Și valul se făcu de aur vânat
Strălucitorul trup când se topi.
Iar noi încremeniți priveam apusul,
Albastrul sfânt al cerului adânc.
Se liniștise totul. Era pace.
Din pleoapa zării lunecă pe ape
O lacrimă d’argint, întâia stea.
Sensul versurilor
Poemul descrie apusul și moartea unui nor personificat, văzut ca o creatură măreață. Imaginea evocă sentimente de melancolie și contemplare asupra efemerității vieții și a frumuseții naturii.