Albastrul şters al cerului de seară.
Coboară ca să-nalţe chiparizi
Întunecaţi, din cari pieziş zburară
Colunii albi. Lungi gene să deschizi,
Să vezi într-o grădină cercuită
De piatra zidului în trandafiri,
Cu ochi prea mari şi degete subţiri,
Fecior de împărat cu-a lui iubită,
În rochi de fir şi de mătase verde
Şi cu şalvari de borangic prin cari,
Ca luna plină printre nori fugari,
În joc molatic, trupul gol se pierde,
Pe când o căprioară fără teamă
De mângâieri, le-ntinde botul sfânt –
Şi se privesc tustrei şi nu-şi dau seama
Că veacul lor s-a dus de pe pământ.
Sensul versurilor
Piesa descrie o scenă idilică, desprinsă parcă dintr-o miniatură persană, unde un cuplu se bucură de frumusețea naturii într-o grădină luxuriantă. Ei sunt prinși într-un moment atemporal, ignorând trecerea timpului și efemeritatea existenței.