Pe povârnișe dealul alunecă abrupt
Ca să-și oprească botul de vie tocma-n vale –
Dar sub boltirea viței oprindu-mă în cale,
Privesc câmpia care adoarme dedesupt.
În abureala serii schimbându-se în mare,
La nesfârșit își duce un tremurat hotar.
Am ancorat. Acuma sunt bunul marinar
Re-ntors din pribegie la vatra primitoare.
Se-nalță pașnic fumul pe gând și pe cămin,
Se coace tămâioasa sfârșitului de vară –
Dar frunza se apleacă de-o tainică povară.
Atinsă, când o plouă îmbelșugat senin.
Ci sufletul, ce-n vremuri gemu în larg de mare,
Deodată se trezește că vântul în catarg,
Când pânze de corăbii albastrul mort îl sparg
Cu aripile albe de berze călătoare.
Sensul versurilor
Poezia descrie întoarcerea unui marinar acasă, la un peisaj familiar și liniștit. El contemplă natura și trecutul, simțind o nostalgie profundă și o legătură puternică cu locul natal.