Lumina lunii pline alunecă în casă.
Toți înecații nopții se-nalță în oglinzi
Ca-n ape fața albă și iar la fund o lasă
Când, luna ca să iasă, obloanele le prinzi.
Și iat-o și mai albă, tiptil ca o pisică
Se suie pe burlane, pătrunde prin ferești,
Sărută lung și ochii închiși și gura mică,
Și cea mai tăinuită iubire n-o ferești.
Dar, părăsind orașul, răzbate pe câmpie,
Se scutură deodată de praf să n-o mai vaz,
Măsoară iepurește păduri, livezi, moșie,
Ciulind urechi de raze prin verdele ovăz.
Sensul versurilor
Piesa descrie influența misterioasă și poetică a luminii lunii, care pătrunde în spații intime și peisaje vaste, atingând iubirea ascunsă și transformând mediul înconjurător. Luna devine un personaj activ, explorând și dezvăluind frumusețea ascunsă a lumii.