Când am venit târziu ca să te caut
În parcul îmbrăcat în frunză lată,
În parcul năpădit de ierburi rele –
Departe, pe-o cărare neumblată,
Zării pe Zeul Toamnei, trist şi singur.
Cum alergam cu dorul de-altădată,
Purtând în suflet rediurile verzi
Şi cerul clar şi iarbă cu zorele
Şi visul viu, în care să te pierzi,
Am stat pe loc legat de-o melodie.
Şi Zeul Toamnei pe un flaut de-aur
Îmi tălmăcea trecutul în surdină,
Şi soarele se stinse prin frunzare,
Pălind încet cu galbenă lumină,
Când cerul îşi cocli în zări aramă,
Şi frunzele zburară de rugină,
Ca fluturi mari cu aripe ciudate,
Vicleanul zeu cântă acum mai tare;
Şi frunzele foşniră spulberate.
Foşniră cum foşneşte amintirea.
Sensul versurilor
Piesa descrie o căutare melancolică într-un parc toamna, unde naratorul întâlnește Zeul Toamnei care evocă amintiri și sentimente nostalgice. Natura și trecerea timpului sunt teme centrale, sugerând o reflecție asupra trecutului.