Plângi, nimfa, ziua stinsă în izvoare
Pier oile luminii pe prundiş.
Pastorul gol ţi-ascunde sub frunziş,
În somn destins, un trup rodit de soare.
Dar peste linişti pururi călătoare
Chemând talazuri noi la luminiş,
Imensul dor al lunii, drum pieziş
Întinde scânteind că o ninsoare.
Pătrunde-n guri de peşteri gol de munte,
Aprinde ape-n tăinuite chei
Şi prin păduri adânci durează punte.
Cu ochi de rază crengile desface
Şi lacrimi prind în arzător polei
Tot visul celui adormit în pace.
Sensul versurilor
Piesa descrie o scenă nocturnă idilică, dominată de influența lunii și de somnul unui păstor. Natura este personificată, iar visul și pacea sunt elemente centrale ale peisajului poetic.