Pe șesul peste care seara cade
Cenușa și pustiul se întind.
Tot mai lucește-n zare apa albă
De toamnă fumurie, când, foșnind
Din aripi ridicate, se coboară
Cocorii cerului. Întregul stol
Se strânge să-și ia masul pentru noapte
Și, umbre din trecut, pe câmpul gol
Nostalgicul lor cânt și-oprește goana.
Dar călăuza veche, -ntr-un picior
Veghează, somnul morții să nu-i prindă.
Spre stele țipă ea sfâșietor,
Și cârdul, speriat de glasul mare,
Cu freamăt lung de zbor se pierde-n neguri.
Tăcerea urcă. Se deschide-n zare,
Mijind a zori de zi, o apă albă.
Sensul versurilor
Poezia descrie un peisaj autumnal melancolic, unde cocorii se pregătesc de migrație. Imaginea centrală este cea a trecerii timpului și a singurătății, accentuată de cântecul nostalgic al păsărilor și de veghea solitară a călăuzei.