Deschid cu teamă ușa cămării de-altădată
Cu cheia ruginie a raiului oprit,
Trezind în taina mare a poamelor, smerit,
Mireasma, și răcoarea, și umbra lor uitată.
Ma prinde amintirea în vânătul ei fum,
Prin care cresc pe poliți și rafturi, ca pe ruguri,
Arzând în umbră, piersici de jar, și-albaștri struguri
Și pere de-aur roșu cu flăcări de parfum.
Șovăitor ca robul, ce calcă o comoară
Din basmul cu o mie și una de nopți, mă-nchin:
Vad pepeni verzi – smaragde cu miezul de rubin –
Și tămâioșii galbeni ca soarele de vară.
Se-aprind fantasmagoric caise și gutui:
Trandafirii lampioane și lămpi de aur verde..
Dar părăsind cămara ce mințile îmi pierde,
Tot rodul vrăjitoarei cu lacăt îl încui.
Sensul versurilor
Piesa evocă amintiri nostalgice legate de cămara cu fructe, un loc plin de arome și culori vii. Naratorul se simte copleșit de amintiri și de bogăția senzorială a acestui loc, dar în final, alege să închidă cămara, sugerând o despărțire de trecut.