Scandat pe drumul vremii copita lui răsună,
Umplură tot pământul fugarii semizei.
Dar noaptea câteodată, în nopțile cu lună,
Când fiecare rază e ploaie de scântei,
Îndrăgostiți poeții, atunci când îi adună
Iubirea sau norocul prin codri vechi de tei,
Zăriră, spun cu groază, în goana ei nebună
Năvală de centauri strângând la piept femei.
Și blestemul de veacuri pe neamul lor apasă,
Căci zeul, ce tresare în trup de armăsar,
De-a pururea dori-va femeia ca mireasă.
Deși n-avem potcoavă răsunătoare de-aur,
Gonim, o, Zeus, prin lume frumosul în zadar:
În pieptul meu se zbate năprasnic un centaur!
Sensul versurilor
Piesa explorează un blestem ancestral care apasă asupra unei persoane, comparată cu un centaur, care tânjește după o iubire imposibilă. Motivul central este goana zadarnică după frumos și împlinire, sub povara unei condiții mitologice.