E-n mine-o herghelie de armăsari. Sunt unii
Mai albi ca spuma-nvoaltă, zvârlită-n vânt de mare,
Mai albi decât e coama Licornei legendare;
Sunt alții fără pată, mai negri ca tăciunii.
Toți încordați așteaptă și rânchezând, nebunii,
Bugeacurile vremii să le despic călare.
M-aștern cu ei câmpiei, dar prăbușit în zare
Mă ridic iar; mai aprig sub nepăsarea lunii.
M-arunc stăpân pe altul; mă-ntunec în pustie..
Și voi urla năpraznic în liniștea târzie,
Când calul cel din urmă va necheza spre stele:
Tovarășe, cu mine în moarte o să sari,
Tu, cel mai fără margini al sufletelor mele!
– E-n mine-o herghelie de falnici armăsari!
Sensul versurilor
Piesa explorează conflictul interior și forța brută din sufletul omului, folosind metafora hergheliei de armăsari. Vorbește despre acceptarea morții ca parte integrantă a vieții și despre legătura profundă cu sinele.