Coclindu-și putregaiul și apele amare,
Zărirăm în arșița cumplită, de amiaz’
Pe Bărăgan, departe, lucirea unui iaz:
Opala moartă prinsă într-un inel de sare.
Ți-am spus pe țărmu-i: — ”Balta aceasta mă-nfioară.
Nu tremură pe dânsa nici cer, nici nor, nici zbor,
Și sub povara sură și grea de cositor
Oglinda ei nu simte lumina din afară.
Nici salcia pe maluri frunzișul nu și-l plânge,
Nici nufărul pe apă nu râde alb în stuf.
Pe maluri ning scaieții zădarnicul lor puf,
Pe apa ca un blestem pustiul se răsfrânge”
Lumina serii însă se răspândi pe iaz,
Și se făcu din apa murdară o grădină
În care cresc din fire și pete de lumină
Zambile, și lalele, și roze de Siraz.
Și când albastrul nopții ne-aduse micșunele
Pe pajiștile apei și lin le-a răsfirat,
Când cerul, pentru clipa de taină, și-a lăsat
Pe-aleile lichide prundişul alb de stele,
Noi în genunchi căzurăm Petale cu petale,
Din baltă cea mai tristă grădina ai făcut.
O, Doamne, înflorește și bietul nostru lut
Cu rază pogorâtă din darurile tale.
Sensul versurilor
Poezia descrie transformarea unei bălți aparent moarte și pustii într-o grădină plină de lumină și frumusețe. Această transformare simbolizează speranța și credința că chiar și din locurile cele mai triste și lipsite de viață poate răsări frumusețe și binecuvântare divină.