Pe-ngusta plajă, la râpa-mi stâncos de veche,
brusturele-şi întinde, sărbătorește umbra cea lată –
demult, frunza-i stătea pe cârpătorul de pâine nouă,
demult, frunza-i – cât umbrela – o puneai și tu
peste creștet, Iubito, ocrotindu-te de arsură de soare,
ori de ropotul ploii: privește cum brotăcelul
îi caută și-i cântă răcoarea, ferindu-se doar
de mărgelele din ochii șarpelui…!
Cum te știu, răcănelul meu lazurit,
de cine teamă ți-ar fi, la ieșirea-ți din valuri,
din spumele mării, căutând-cântându-mi
umbra de brusture tânăr…?!.
În jurasic, de-ai fi fost Arheopterix zburând după mine,
alergându-mă cu-nfricoșare de moarte spre peștera-mi,
prin mai toată Pădurea Domnului, pe după ulmi și stejari,
tu-n lupinguri, eu – în ocolișuri printre dăcini milenari –
fără a mă da prins iar, din Gura de Rai, cu paloșu-mi creț,
crestându-ți aripa stângă, piciorul luându-ți
cu săgeata-n iuțimi făt-frumoase, ochiul drept scoțându-ți
cu sulița, nu văd cum ai mai putea să mă privești firesc,
până la sfârșit, din ochiul de-azur teafăr ce ți-a mai rămas.
Azi este ziua Venerei și trebuie s-o duc iar la stomatolog
chiar dacă plouă torențial peste piramida extraplată –
ce-i orașul meu –, chiar dacă miorlăie pisicile
pe-acoperișul hanului din imediata vecinătate,
chiar dacă infernal de tare scrâșnește tramvaiul
în intersecție, nu ca ieri-seară, când, grațios,
în stânga unui cumulus blând,
luna, -n două coarne, valsa și argintul viu al sudorii
își rostogolea bobițele pe valea vertebrelor tale…
Pe-ngusta plajă, la râpa-mi stâncos de veche, brusturele
își întinde iar, sărbătorește, umbra cea deasă
a celeilalte generații de frunze.
Sensul versurilor
Piesa evocă amintiri legate de natură și de o iubire trecută. Brusturele devine un simbol al protecției și al legăturii cu trecutul, iar versurile explorează transformarea și pierderea, dar și frumusețea persistentă a lumii.