După fiecare act al tragediei, tu cobori banal ca o cortină,
și din spasmul agoniei de lumină împrumuți aspecte noi monotoniei.
Întunerec.. Întunerec.. Întunerec!..
Cu veșmântul tău de doliu sau de gală, tu-nfrățești o
noapte boreală cu orchestra unui dirijor isteric..
Tu unifici adevărul cu minciuna, tu amesteci frumusețea
cu urâtul și-ntregești prezentul cu trecutul, când nimicul și
cu totul făceau una..
Ca o pleoapă obosită, sub povara unei lacrimi incrustate
între gene, tu te-nalți și te cobori alene, alternând asfaltul cu
Carrara!..
Întunerec — frate bun cu nebunia, cu iubirea, cu păcatul
și cu crima — tu ești ritmul infinitului și rima, ce ne legi în
somn cu veșnicia.
Sensul versurilor
Piesa explorează întunericul ca o forță omniprezentă, care leagă aspecte contradictorii ale existenței, precum frumusețea și urâtul, viața și moartea. Întunericul este personificat ca un element esențial, un ritm al infinitului care ne conectează cu eternitatea.