Paznicul mi-a-nchis cavoul
Și-am rămas afară-n ploaie..
Paznicul mi-a-nchis cavoul
Și-am rămas să-mi plimb scheletul
Pe sub sălciile ude,
Ce mă cheamă
Și se-ndoaie
Să-mi sărute golul negru ce-mi plutește în orbite,
Să-mi sărute alba frunte –
Fruntea ce-mi știa secretul
Aiurărilor trăite –
Și să-mi șteargă de pe oase picăturile de ploaie..
Paznicul mi-a-nchis cavoul și-am rămas în ploaie-afară.
Și-am rămas să-mi plimb scheletul printre albele cavouri
Unde-ai noștri dorm în paza lumânărilor de ceară –
Și-am rămas să-mi plimb scheletul pe potecile pustii
Și pe crucile de piatră să cetesc ce-au scris cei vii.
Și-am cetit..
Din depărtare, vântul mi-aducea ecouri
Ne-nțelese, de orchestră
Și de voci ce cânta-n cor –
Cei ce-aveau să moartă mâine
Beau în cinstea morților!..
Vântul mi-aducea ecoul bucuriilor din lume
Iar „regretele eterne” scrise-n josul unui nume
Lăcrimau,
Ducând în albul picăturilor de ploaie
Aurul lipit pe cruce!..
Printre albele cavouri
Pe sub sălciile ude,
Ce mă cheamă și se-ndoaie
Să-mi sărute alba frunte,
Rătăcesc de-atâta vreme –
Paznicul mi-a-nchis cavoul
Și-am rămas de-atunci afară!..
Unde-i paznicul?
Să vină,
Să mă vadă,
Să mă cheme,
Să-mi deschidă iar cavoul
Și s-adorm din nou în paza lumânărilor de ceară!..
Sensul versurilor
Un spirit rătăcitor, închis pe dinafară, își plânge soarta și caută alinare în amintiri și în peisajul funerar. El tânjește după odihnă și acceptare, dar este condamnat să rătăcească printre amintirile vieții și ecourile bucuriilor pierdute.