Icoană străvezie, în cadrul sumbru-al vieţii,
Cu părul ei sur-galben, cu ochi închis-albaştri,
Sclipi deodată clară, vis roz al tinereţii,
Cum în obscure-azururi apar pribegi blonzii aştri.
O văz fugind prin codrul cel verde de jugaştri –
Era Erato albă iluminând poeţii. –
De-a ei priviri focoase ar fi roşit sihaştri
Păliţi, chlorotici, vineţi de greul bătrâneţii.
Purta bacanta-mi nuferi, bujori şi violete,
Înveşmântată magic în daurite plete
şi-n varii polichrome bibiluri şi altiţe..
Îmi aruncă pupila-i divine curcubee;
Dar eu, nebun! zic: Spectru! Cameleon- femeie!
Fugi! sufletul ţi-e negru şi maţele pestriţe!
Sensul versurilor
Piesa descrie o viziune idealizată a frumuseții feminine, care se transformă într-o dezamăgire amară. Eul liric percepe inițial femeia ca pe o icoană, dar o respinge ulterior, acuzând-o de falsitate și superficialitate.