Aceasta nu mai poate da înapoi.
Ne vom încovoia ca niște căpițe de fân.
Până atunci să fim mândri unul de altul,
și să ne bucurăm de fiecare clipă.
Drumul a pierit cu desăvârșire.
Au arat și amintirea lui.
Din sălcii n-a mai rămas nici unul,
numai eu dacă le mai pomenesc.
Când ajungeau la capătul lui
mă năpădeau amintirile.
Carele cu fân pe spinarea lui lăsau urme,
prin inima lui eram însoțit la plecare.
Și noi suntem asemenea drumului.
Ni se vor șterge urmele, nu peste mult!
Numai eu voi lăsa chipul tău într-o carte
și va mai rămâne în lume o zi sau două.
Gândul veșniciei nu mă stăpânește.
Peste pământuri, departe, mă uit și îmi spun:
ne vom încovoia ca niște căpițe de fân,
și aceasta nu mai poate da înapoi!
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra trecerii timpului și a inevitabilei dispariții a lucrurilor și a amintirilor. Vorbitorul își exprimă acceptarea acestui proces, găsind o formă de consolare în ideea de a păstra amintirea cuiva drag într-o carte, ca o ultimă formă de rezistență împotriva uitării.