I
Când soarele apune, luceafărul lucește,
Puțin, și steaua serii pe loc și ea sfințește.
În zi de sărbătoare, un soare luminos
A strălucit odată slăvitul al meu taică,
Sfințit-a domnul zilei, și-n orizont noptoos
Luceafăr de nădejde luceam la a mea maică.
Dar noapte e acuma în sânu-i tânguios.
II
În dimineața vieții un nor de tânguire
S-a pus pe al meu leagăn plouat de lăcrimare;
O purpură cernită a fost a mea-nfășare,
Și hrana, amar lapte la sân de văduvire.
Nădejdea maicii mele în mine mai zâmbea —
Aci zace nădejdea, și stinsă e în ea.
III
Din cer milostivirea pe muritor când vede,
A lui inimă caldă pe alta ușurează
Și, binele făcându-l, pe sine se jertfește.
Aci milostivirea, bolnavi, vă-mbrățișează,
Intrați s-aveți nădejdea la Domnul ce viază.
Prin lacrimi de căință ce sufletul sfințește
Al vostru trup prea subred curând se întărește;
Iar doctorul e mila, și ea din cer purcede.
Sensul versurilor
Piesa explorează tema morții și a pierderii, dar și a speranței și credinței în divinitate. Vorbește despre durerea pierderii unei persoane dragi, dar și despre credința că mila divină poate aduce alinare și vindecare.
