Ploaia care se-ndeletnicește cu creșterea melcilor și a
mohorului
ne ciocăne-n geam. Viscolește cu păsări. S-a oprit.
E-o lumină veștedă, bolnavă
cu ceva de bandaj ca apa din tranșee.
Întunericul și vântul au dat de-a rostogolul copacii
și-n locul lor stelelor așează întâmplări.
Cu oasele noastre se vor cânta cântece ciudate
prin orașele de ceață și piatră.
Acolo, pe dealuri, poate
că mai miroase-a ghindă și-a țiței.
Împietriți în nămolul de pe ei
(și-i bâzâie muștele) bivolii cască.
La umbră și-n balele lor,
vara-și rumegă soarta și-și crește copiii.
Ca un cui în mijlocul odăii,
s-a înfipt tăcerea și pândește.
Noaptea se scarpină de cer și de gard.
Prin liniștea grasă,
țăranii cu călcâiele pline de sânge
se-ntorc în proverbe acasă.
Iar somnul pregetă lângă nevestele-adânci
rezemate de porți.
La vetrele și-n gândul lor,
luna coace cucuruz pentru morți.
Sensul versurilor
Piesa descrie un peisaj rural static, impregnat de melancolie și de ideea trecerii timpului. Natura și elementele vieții rurale sunt prezentate într-o lumină sumbră, sugerând o legătură inevitabilă cu moartea și cu amintirile trecutului.