Florile erau mai puternice decât cedrii
Cine are voie să dea fericire altora?
Mustrându-ne, iubim.
Dimineața am douăzeci de ani
Trebuie să ne mulțumim cu durerea
Seara mă fac înger și cerb
Și pe urmă viscolul îmbrăcat în uimiri
Și pe urmă lucrurile ca niște semințe
Apuseseră două perechi
De generații în jur
Dogorind se deschidea sub mine ca o pâlnie
Orașul în care florile n-au vestejit niciodată.
Semafoare legate la ochi
Prin paralaxa cealaltă
Sensul versurilor
Piesa explorează efemeritatea vieții și a generațiilor, juxtapuse cu imagini puternice ale naturii și ale orașului. Versurile sugerează o acceptare a durerii și o contemplare a transformărilor personale în contextul unui peisaj urban etern.