Fugiți de aici, fugiți din ei,
fugiți din țipetele și nopțile, din oasele și zilele
pâinii de toate drumurile.
E apă,
e tăcere,
e întrebare.
lumânările pomului,
milenii și ere de sânge-amestecat,
soare ud.
Umblet fără suflet,
ancore fără peisaj,
case fără oameni,
oameni fără oameni.
Cel din care picură,
cel în care te înțepi,
cel cu limba, cel cu limba, cel cu mâinile, cel cu ochii legați.
Câte gesturi nu poate face un om!
Cel ce va copia mere și năluci….
Haosul s-a recuibărit în nervii pământului,
nechează o scroafă, grohăie o iapă,
materia se reașează-n duh.
Și e zgomot în suflete.
Sensul versurilor
Piesa descrie o lume distopică, marcată de alienare și dezumanizare. Imaginile puternice sugerează un haos interior și exterior, o pierdere a identității și a sensului.