Mai văd și-acuma urmele lucii
în mâinile-nvinete, prelungi
tu, frunte – mai gemi; tu, rană – împungi
grumazii, Columbii aceștia – coltucii.
La groapa mea nu plânge Maria din Magdala
– eu n-am fost dumnezeul popoarelor;
triunghiul, numai triunghiul cocoarelor
mă-nțeapă cu frigul și bala.
Peste mine vin ploile omenirii
– o, dac-aș fi putut iubi toate lucrurile lumii!
Cu brazii de-acolo – postumii –
se-nchid și tinerețile – ține-i!.
Strig înăuntru (minereu)
dincolo, nu mă mai cunoaște nimeni;
inima miroase-ntreagă a chimen
– în seara asta trecea peste ape nu Petru, ci eu.
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimente de regret și acceptare a morții. Naratorul reflectă asupra vieții sale, simțind că nu a atins potențialul maxim și că acum se confruntă cu finalul, lăsând în urmă amintiri și o senzație de pierdere.