Privighetoarea dulce, mică,
prin verzi frunzare nopți de-a rândul
m-ar vrea cu ea, să-i țin de frică,
dar nu știi tu la cin’ mi-e gândul.
Că stă-n măcieșul din grădină,
ce-o bea cu țepii lui – flămândul;
și doru-mi vede, mi-l alină,
dar nu știi tu la cin’ mi-e gândul.
Ea-mi bucura, privind-o – toată
în verde numai – poate blândul
meu vis și-acum iat-o plecată;
dar nu știi tu la cin’ mi-e gândul.
„O, doamnă! “ i-am strigat cu-obidă,
, , Statornic sufletu-ți urmându-l,
n-am mai iubit altă iubită,
dar tot nu știi la cin’mi-e gândul.
Sensul versurilor
Piesa exprimă dorința profundă a naratorului pentru cineva care nu-i împărtășește sentimentele. Privighetoarea devine un simbol al acestei dorințe, în timp ce naratorul își exprimă frustrarea că obiectul afecțiunii sale nu-i cunoaște adevăratele sentimente.