Ion Caraion – Perspectiva

Când voi ajunge poet mare la ferme de imagini
femeile din versurile mele pârguite sau coapte
vor spăla memoria oamenilor clandestini
peste diminețile cu sânge și cu lapte.
Profesorii solemni vor moțăi cu tinerețile-n servietă (una va fi, desigur, a mea) ploaia va linge acoperișul sărat – peretele curs în perdea.
Pe pustii care-acuma își fac de cap și scriu așa, cum le convine, cu păcură sau alge, am să-i învăț cu gramul farmacie, că arta fără viață e-anemică – se sparge!
într-o cameră simplă ca o odaie de studiu vor scutura vermina-n portrete cartofii în toamnă dezbrăcați cenușiu cum ceaiul dintr-un pahar pe pălămida
unei manșete.
Cu bucuria vegetală a sânilor treziți sub densitatea caldă din buduarul mov vom face excursii retrospective peste pielea culcată a acestui pantof,
care se numește, după împrejurări, viață sau bulevard.
Cerul curge murdar din streșini pe burlane, totdeauna au fost aici bucate proaspete ca un abur fierbinte și la gâtul străzii –
castane.
„Pământul dens și moale al cărnii tale brune flămând de lenevia care-a-nceput să fiarbă sub acolada surdă a șesurilor spine se plimbă-n vastitatea cu pluguri sau de margă” –
așa-ți voi spune
-n seara cu sticle și podgorii pădurile roșcate ne vor chema din cornuri – valize cu răcoare ori geamantane pline de clime temperate vândute-n
Capricornuri.
Femeile din mine solare și profunde, vefletuzele trecute în fibre musculare.
prin panoplii ucise și-ateliere ample dansând rotund în parcuri de castități primare
așa vom merge – singuri, țipând în anotimp sub toamnele lehuze de tatuări celeste cu vărul care cade și dintâi care mușcă intrați adânc în umeri pe-o mie de ferestre.
Și nimeni n-o să strige în urma noastră, nimeni – pe străzile vopsite cu firme sau de iască vei fi poate-o bătrână cu doliu și nepoți în fiecare seară plecând către-o
Alască,
iar eu un domn în negru, cu ochelari și barbă
Când voi ajunge poet mare în anul nu știu cât va fi o zi plouată pe țâțele-amândouă și-n noi o buba-amară urcată pân’la gât