Nu, nu e mâna ta care plânge,
nu-i cântecul tău care coace,
convoaie de codri mânate-ncoace
și dropii de muzici scuipate în sânge.
Mă fură trecutu-ndărăt și mă-njunghe,
încep ca să-mi uit caligrafia, cuvânt..
Ne-a umplut despărțirea cu știuleți de pământ
și toamna ne suge plămânii cu-o unghie.
Simt iar uscăciunea cum plouă.. De-acuma
sfârșește undeva o pârgă, – asud.
Spitalele urlă, copacii ne-aud
și cerul e leoarcă.. și timpul e bruma..
Prin sângele nostru vin câinii și ling –
ne biruie iarba, ne mistuie somnul.
Vezi, ducem cu rana din carne pe Domnul
și-n fiecare seară îi dăm să mănânce-un paing.
Tăcerea aceea, elegia aceasta –
de pretutindeni același decor inocent.
Aici vorba moarte, acolo cuvântul dement,
prin grâu trece vântul, sufletul ne-astupă fereastra.
Sensul versurilor
Piesa exprimă un sentiment profund de melancolie și durere, evocând amintiri apăsătoare și o senzație de pierdere. Versurile explorează teme precum trecerea timpului, despărțirea și confruntarea cu moartea, într-un cadru natural sumbru și apăsător.