Delira femeia din oglindă
și-a zvârlit un om cu frunze-n lună.
Vorbele acestea unde pleacă
e atâta mâl și mătrăgună.
Sub aceleași ceruri fără glorii
hoinărim de-o viață… Disperare.
Stai cu mine, doamnă, suntem singuri
și se-aude-orașu-n depărtare..
A cui mână, mâna din fereastră?
Strigă-mi cine anii, care trântă?
Ce-am iubit iubește-acum un altul,
eu rămân nebunul care cântă.
Jocuri stranii, umbrele-nșelării
țopăie – nebunele – pe case.
Te-am iubit cu dragostea mea întreagă
și cu toate nopțile frumoase.
S-or fi-ntors luminile-n orașe
ori i-era de tine dor luminii,
că s-au scuturat înalt pe streșini
(ca-ntr-un vis cu brume) mădălinii.
Nu murea un om, altfel se moare;
dar mi-a fost urât în noaptea-aceea.
Stelele cădeau ca niște frunze,
înnegrind văzduhul și aleea.
Părăsit de toți pe totdeauna,
te-am strigat din cețuri și din șoapte.
Stai cu mine, doamnă, suntem singuri
și-nfloresc pădurile în noapte.
Vorbele acestea unde pleacă e
atât eter și-atâta soare…
Lasă grâul liber să te-mbete
și bâtlanii inima să-ți care!.
Heleștaie negre mă încarcă
de trecut. Sub ceruri fără glorii,
numai tu, durere, umbră-a florii,
ne rămâi statornică și pură.
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimente de obsesie, pierdere și singurătate. Naratorul se adâncește în amintiri și regrete, căutând consolare în mijlocul întunericului și al deziluziei.