O! serile… Seara răsar în palmari
obrajii iubitei de brume, în comă,
cu stele de cupru și capete mari
de fosforescente lande-fantomă.
O apă de metal îmbracă asfaltul,
dintr-o dată se cască ținutul auster.
Se vede fântâna de munte și
se vede
iubita care părăsește oceanul de ser.
Albastre, cometele-n iarbă
și pale
desează cu frunză măruntă
– fără cântec de nuntă – întoarsă
din ploaie, corabia oarbă.
Plumbul zgârie; vântul e grâu.
Pustiul s-a făcut mai pustiu.
Cu fluvii zvârlite de oameni în turn
cu ciocul suit, se topește
pisica-potcoavă a lui Saturn.
În curând, pe afară va fi foarte târziu
Fiul risipitor, acasă
nu s-a mai întors niciodată.
Pe drumuri plecate, și acuma
Pan, cu flaute lente, îl cată.
La oprirea pitită,
în adâncime umbroasă –
inima lui trece înot.
Peste tot, iubito, se lasă,
ca o baie de sare, frigul, peste tot.
Sensul versurilor
Piesa explorează teme de nostalgie și călătorie printr-un peisaj oniric și simbolic. Versurile evocă o stare de melancolie profundă, sugerând o căutare interioară și o reflectare asupra trecerii timpului și a pierderilor.