Îți trimit planeta
aceasta cam târziu.
Iartă-mi tăcerea. Par încă viu,
dar mă sfiisem și-am încercat
poteca de-a ajunge la tine-n revărsat
de ziuă, când zorii nu știu – buimaci –
cum să spună lucrurilor și se uită stângaci
prin copaci.
Am ciocănit literă cu literă alfabetul.
Tot,
să aflu pe-ncetul
barem un ciot
rebel,
barem un ciob straniu de cuvânt
pe potrivă. Să te strig pe nume
cu el.
În fine, să-ți zic într-un fel
în care nimeni nu ți-a zis încă.
Vană și adâncă
trudă… În gând,
printr-ale minții merinde,
parcă-mi umblă ceva, dar nu pot prinde
fantasma. O fi un mit.
Până azi n-am găsit
nimic. Nimic n-am aflat. Cânt
a pagubă și-a gol. Și-acum e
încâlceala care se zbate
printre verbele mele-necate.
Aș fi vrut, draga mea, draga mea femeie,
să-ți trimit o scrisoare
care să abată, să descheie
foșnitoare
de sus până jos
apele și staiul unui eden somnoros
și avid.
Vream să deschid,
Getule,
un fel de limbaj pierdut, să-i spăl
enigma coclită, semnele de sub văl.
Dar lespezile nu s-au mișcat nici atât.
O fi fost sub ele ceva sau numai nimic și urât?
Iată – încetul pe încetul e
(ca de un ciorchine,
ca de un zeu)
odaia plină de tine
și odaia sunt eu.
Eu care bâigui prin carnea de-arheologii și țiței
a unei nopți fără femei
sau cu femei inexistente. Halucinant.
Ori straniu, într-adevăr,
în acest fum ca pe un talant,
prinde-ți-l în păr
și înmulțește-l cu sufletele tale.
Prin ceață totu-i oval. Parcă apele, pale
ecouri se-aud… Nu se-aude nimic.
Trece prin poveste (și-l duc pe targă…) un pitic.
Resemnat, ca un melc m-am retras în cochilie.
Cine știe ce în zodiacuri n-a fost ca să fie.
Din tot ce am vrut: să te chem,
să te numesc așa cum n-ai mai fost numită,
a ieșit… ce? Un poem.
Acest poem ca o vită
care paște iarba fără prihană, frumoasă,
de deasupra templului uitat pe terasă
în amurgul zeilor,
odată cu (și ele de negăsit!)
vraja și salbele cheilor.
Fie să ai un vis fericit.
Să te apere timpul ca un scut.
Și să faci un zbor, un zbor
(Te sărut!
E toamnă… E dor…)
peste cer, peste ieri, de aur necălcător.
Sensul versurilor
Piesa exprimă dorința profundă de a comunica cu o persoană iubită, dar și frustrarea și neputința de a găsi cuvintele potrivite. Este o căutare a unui limbaj unic, personal, care să exprime sentimente complexe, dar care se transformă într-un poem melancolic despre pierdere și regret.