Scurmată-n câmp de taur cu copita
la prânzul mic al vacilor, când urma
și-o lasă-n umblet ca pe-un martor turma,
creștea-n bătaia vântului răchita.
O pulbere de puf de păpădie
zbura-mprejur, turnând pe cicatrice,
nu arșița alcoolului ce-nvie
în frunza verde-a tufei de glădice,
și nici nisipul cald la mers ce-ndeamnă-a
lânoase toropeli pe verzi gorgane,
sub ugerele ciurdelor cerbane
cu țâțele ca lostrițele toamna,
ci bolnav cheagul de coclite site
al bubelor din smocuri de copite,
cu state zemuri și cleioase sucuri
ce coc în plumb, ce gâlgâie-n ulucuri,
și alba creolină de Marii
răzbite-n câmp pe șleaurile mari
de gloria coapsei amforei de-olari
dedați la veghe, deprinși la varvarii.
Din pântecele lor, țepene de struguri,
adeseori bătute de-aliori,
trag razne-adânci pe-o năpustită-n muguri
șerpariță de snopi; iar tu cobori
la oble șesuri, gol de-mperechere,
pustiu în Alpi și-n chivără și-anost
de promoroacele călări prin care-ai fost
un ins mai ieri, un piersic sau o fiere.
Sensul versurilor
Piesa descrie un peisaj rural dezolant, plin de imagini ale decăderii și ale bolii. Personajul se simte gol și singur, străbătând acest peisaj pustiu.