A-nțepenit c-un șold zdrelit… Dar cât a
stat așa, nu știe… Simte cald în spate,
nu-i pare rău, din tot, decât atâta:
că la apel, în seara asta, o să lipsească poate…
În pieptul brun, el rumegă tristețe
cu glomotog de sânge sau tutun,
când vrea să meargă-l trage – căpcăun –
pământu-n jos, dușman pe tinerețe.
Prin sânul rupt îi curge că latura
bolboroseala grea de lapoviță,
i-au desenat trei râuri cu altiță.
Ieri, schijele, pe fața cu cianură.
În somn el vede limpede cum crește
iar țara blândă cu miros de munte,
o vadră de necaz l-a șters pe frunte
și-a vrut să-l scuipe-obuzul între dește.
Își pipăie prin noapte carabina,
sărută baioneta albă ca pe-o soră
și-ncearcă singur, ridicat în oră,
să-și sprijine de pușca lui tulpina.
Dar prăbușit în clisă ori în veac,
cu ceru-n brațe, mare cât o noapte,
adoarme pe-un maidan de stele coapte
sub coviltirul cerului sărac.
Sensul versurilor
Piesa descrie starea unui soldat rănit pe front, reflectând asupra suferinței, pierderii și sacrificiului în contextul războiului. El își găsește un consolare efemeră în amintirea patriei, dar realitatea dură a situației sale îl copleșește.