Fructul meu – ce fruct sihastru!
Umbra mea – ce țeapă!
Ca un pepene albastru,
ceru cade-n apă.
Dumnezeu mai știe cine,
c-un opaiț tainic,
luminează din glicine
aburii pe ceainic.
Și cu fiecare val
brumăriu de fân,
cățărat în papagal
un luntraș bătrân.
strânge timpu-ntr-o bunică
dar cântă lucid.
Despletite gene-i pică
iederii pe zid.
Să-l ferească de-ntâmplări,
strânge timpul poate.
Cenușiei mări
i-au sosit halate.
Toate însă-au fost atâta
cât durează vinul.
Strâmb și-a-ntins spre cer urâta
ploaie, manuscrisul.
Gustu-mi: aguridă,
zările: cât pumnii; –
blidul cu obidă
i-l mai dăm columnii.
Drumul meu – sub ce portaluri!
Anii mei ce bolți toride!
Ca o sarică pe valuri,
soarele se-nchide.
Sensul versurilor
Piesa este o introspecție melancolică asupra trecerii timpului și a locului individului în univers. Folosind imagini din natură și metafore complexe, poetul își conturează un autoportret spiritual, marcat de efemeritate și de acceptarea destinului.