Are o cârjă, un papagal, o pendulă, o gheată,
e făcut parțial din frunze și apă inegal închegată,
partea cealaltă sau restul e-un amestec de cocă și rumeguș,
ditai ghemul rostogol pe toboganul planetei virane
calcă-n două sau în patru: lipa-lipa, buș-buș,
doar flenduri, doar umbră, doar zgârciuri, doar cartoane
lipite de vânt, cu murmure. Oasele nu-i ies în afară,
ci bălăngăne-n cușca pielii, câteva legate cu sfoară,
câteva cu lumină, câteva cu linii de scrum –
între două puncte linia-i cel mai scurt drum;
prin el, cu picioare de muștar din care-ncep să-mproaște
catârii singurătății, liliecii, cabrioletele,
ninge cu țânțari, plouă cu broaște,
are bârloage-ntunericul, se dă-n leagăn sticletele
Sensul versurilor
Piesa descrie o entitate fragmentată și degradată, un amestec de elemente disparate și stări de descompunere. Aceasta sugerează o imagine a fragilității existenței și a inevitabilității decăderii, accentuând singurătatea și absurditatea condiției umane.