Din brad înalt mă văd ajuns bonsai,
Priviri timide, cățărate-n cer,
Dar păsările-mi cântă ca-n rai
Și din ozon mult prea puțin îmi cer.
Mi-au desenat și chipu-n negru tuș. –
Simbolul ideal al disperării –
În mine bufnițele-și fac culcuș,
Mor pescăruși la țărmurile mării….
Un templu-nalt de jad mi-au pus în față
Știind că chiar și moartea se învață…
Sensul versurilor
Piesa explorează transformarea și acceptarea morții printr-o metaforă a naturii stilizate. Vorbește despre o metamorfoză dintr-un brad înalt într-un bonsai, simbolizând o reducere a măreției, dar și o formă de artă și contemplare. Mesajul central este despre acceptarea inevitabilului și găsirea frumuseții chiar și în moarte.