Mai mult decât omul trăiește o tufă de spini.
O privim. Nu ne vede. Rămânem străini.
Noi trecem. Pe ea o ronțăie turmele.
Nu-i pasă. Vine iar primăvara și-i înflorește urmele.
E mândră cu noii lăstari
La-ntrecere cu stejarii cei mari.
Rămâne așa, renăscând, sora cea bună
A pădurii când se apleacă-n furtună.
Numai noi, pe lângă ea, alți și alți trecători
În cojoace de muritori.
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra contrastului dintre ciclul nesfârșit al naturii și efemeritatea vieții umane. Natura, reprezentată de tufa de spini, renaște constant, în timp ce oamenii sunt doar trecători, prinși în cojoacele mortalității.