Umanizare.
Castelul tău de gheață l-am cunoscut gândire:
Sub tristele-i arcade mult timp am rătăcit,
De noi răsfrângeri dornic, dar nicio oglindire,
În stinsele cristale ce-ascunzi, nu mi-a vorbit.
Am părăsit în urmă grandoarea ta polară
Și-am mers, și-am mers spre caldul pământ de miazăzi,
Și sub un pilc de arbori stufoși, în fapt de seară,
Cărarea mea, surprinsă de umbră, se opri.
Sub acel pilc de arbori sălbateci, în amurg,
Mi-ai apărut – sub chipuri necunoscute mie,
Cum nu erai acolo, în frigurosul burg,
Tu, muzica a formei în zbor, Euritmie!.
Sub înfloritiții arbori, sub ochiul meu uimit,
Te-ai resorbit în sunet, în linie, culoare,
Te-ai revărsat în lucruri, cum în eternul mit
Se revarsă divinul în luturi pieritoare.
O, cum întregul suflet, al meu, ar fi voit
Cu cercul undei tale prelungi să se dilate,
Să spintece văzduhul și – larg și înmiit –
Să simtă că vibrează în lumi nenumărate..
Și-n acel fapt de seară, uitându-mă spre Nord,
În ceasul când penumbra la orizont descrește
Iar seara întârzie un somnolent acord,
Mi s-a părut că domul de gheață se topește.
Sensul versurilor
Piesa explorează o transformare interioară și o regăsire a sinelui în natură. Vorbitorul părăsește un mediu rece și distant pentru a găsi o conexiune mai profundă cu lumea și cu sinele său, simbolizată prin imaginea naturii și a muzicii.