Morți căzuți din cea dintâi lumină.
Aș viețui în singurul mormânt
ce la îndemână n-are întuneric,
ci morți căzuți din cea dintâi lumină;
cruzimea m-ar cutremura, doar, dacă
vreun rănit
mi-ar cere lacrimi,
și dacă plânsul pus în ochii lui
ar vindeca trecutul de imagini
căzute îndărăt pe fruntea Lunii;
nici milă nu mi-ar fi de liniștea prin care
câte un bocet
ar răscoli ecourile,
un simț m-ar obliga să înjunghii
nerăbdarea
și să-mi imaginez că morții
celei dintâi lumini, vorbesc
cu mine,
și-n Dumnezeul de atunci să văd
un început de colonie doar,
întocmai cum visat-am,
secretele servicii
din care nemurirea a început să curgă.
Și astfel, înțeles devine,
că întâii morți, din cea dintâi lumină,
nu conțineau durere,
ci doar un bulbăre, ce în cădere,
strivea secunde, ore, anotimpuri.
Sensul versurilor
Piesa explorează ideea morții și a originii, sugerând că moartea primordială nu conține durere, ci o transformare a timpului. Se reflectă asupra nemuririi și a unei viziuni alternative asupra divinității.