Aliaj cu Dumnezeu.
Cad trupurile-n timp ca-n prăpăstii,
căci pleacă Viața într-un fel de vis,
din fiecare om, pe care populându-l,
l-a transformat, întâi, în Paradis.
Mor secolele ca-n topirea vremii,
când Dumnezeu pe Terra trece-n grabă,
de parcă timpul n-are altă treabă
decât să-i fie pas.
Pierd șiruri de secunde ceasurile zilei
din timpul măsurat cu interes,
la storsul vremii clipelor, tot ies,
mai mici secundele.
Și astfel, generațiile mor,
cu Cerul în priviri și în gândire,
tot aspirând la punctul de sosire,
al învierii.
E inutil să crezi că Dumnezeu
e bun prieten și un imun complice
în câte omul vrea să îl implice,
în locul lui.
Dar cui să-i scrii pe suflet, cu divin,
mesajele Vieții din materie,
când tocmai Dumnezeu, pe trup îl sperie,
de-i stă prea mult în față.
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra relației dintre om și divinitate, explorând efemeritatea vieții și căutarea sensului. Sugerează o distanță între om și Dumnezeu, unde omul încearcă să-l implice pe Dumnezeu în treburile sale, dar se teme de prezența divină.