Aruncându-ne în urmă
Ochii noștri sufletești
Către anii din vechime
A vieții creștinești,
Mintea noastră se uimește
De sfințenia de-atunci,
Limba fără grai rămâne,
Ne simțim ca niște prunci.
Căci vedem păgânătatea
Dând război necontenit
Adunările creștine
Din Apus și Răsărit.
Și aflăm credința sfântă
Ca un foc atunci arzând
Iar Biserica în culmea
Biruințelor șezând.
Adâncindu-ne mai tare
În trecutul depărtat
Al Bisericii creștine
Gândul nostru stă mirat:
Uriași vedem în față
Pe străbunii credincioși,
Noi suntem pe lângă dânșii
Toți, pitici neputincioși.
Fruntea lor având cununa
Razelor dumnezeiești
Ni se apleacă de rușine
Ochii noștri cei trupești.
Mici la suflet, mari la patimi,
Noi aproape nu-ndrăznim
Să mai cugetăm la Slava
Noului Ierusalim!
Despre viața minunată
A celor „întâi născuți”
Lumea astăzi nu mai știe,
Sfinții stau necunoscuți!
Astăzi traistele științei
S-au umplut cu născociri,
Iar de tainele credinței
Lumea nu mai are știri!
Toată străduința lumii
Este spre a dovedi
Că „Materia e totul,
Duhul n-are unde fi”!
Cât de mult se mai înșeală
Cel numit „Cuvântător”
Oare cearcă numai „firea”
Neștiind pe „Făcător”!
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra contrastului dintre credința puternică a trecutului și superficialitatea spirituală a prezentului. Exprimă admirație pentru sfinții de odinioară și regretă pierderea cunoștințelor despre credință în lumea modernă, dominată de materialism.