Aici omul care nu poate deveni,
purtându-și iernile
și tăcerile
și tot ce nu poate fi imaginat.
Înconjurat de peisaje domestice,
umbros
precum tot ce e permis și indicat.
Merge,
se rupe melodios,
se presupune a fi,
are parte de singurătate.
Singurătatea îl atinge ca o literă suavă.
E luminos,
e rotund,
e jumătate os.
Dacă respiră,
frunzele există.
Dacă plouă,
frumusețea se adună și se taie în două.
Dacă visează o silabă,
vorbirea se schimbă.
Revine ca lacrima în casă și-n limbă.
Obosește și-i un frig de moarte
de la gură mai departe
și rare sunt secundele ce trec
spre odihnă și contemplare.
Se deslușește miros de lună,
se deslușește început de faptă
și iarăși
sunt lent și iarăși
nu pot deveni.
Și iarăși e altcineva care trece,
subțire ca o frunză rară.
Iarăși e drept și ploios
și înfrigurată, iarăși,
seara este urmată de seară.
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimentul de inadecvare și incapacitatea de a se transforma sau de a atinge potențialul dorit. Vorbitorul se simte izolat și prins într-o existență monotonă, marcată de trecerea timpului și de repetarea experiențelor.