Respir atât cât pot respira plămânii;
Încerc să scap de vreme și de tine.
Să mă justific în fața lipsei de spațiu, în fața mâinii.
Dar cine
își îngreunează respirația și zice că vede?
Cine simte-o acută nevoie de mers?
Pasul îi este proprie șoapta sângelui,
oboseala se naște în vers.
E ceață în propoziții și-i multă frumusețe.
Adevărul se opune și se pierde
și-s seară și-s apă și-s tristețe și mai bocește
trupul lângă mine, verde.
Tu semeni cu una din adevăratele teme poetice,
aceasta te împinge până aproape de lume
și refuz.
Și nu te poți opune aerului cum nu te poți sustrage
unei fapte etice.
Cum nu poți recepta lumina în auz.
Mă simt vinovat față de clipa asta plină,
totul ține de fire și de legănarea ei
și clipele de răgaz sunt tot mai rare
și port o vină
prin simplul fapt că miezul zilei
nu-l mai pot surprinde
și toate-s mult prea necesare.
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimente de vinovăție și regret în contextul trecerii timpului și al pierderii. Naratorul se simte copleșit de frumusețea și complexitatea lumii, dar și de incapacitatea sa de a o percepe pe deplin, purtând o vină pentru faptul că nu mai poate surprinde esența momentului prezent.