Ioan Alexandru – Imnul Viței de Vie

De unde-ai fost adusă aici între păduri
Și-ai rămas și te-ai deprins pe sate
Și te-ai întins și nu ți-ai dat răgaz
Și-acum ești stăpână peste toate.
Te-ai apucat de dealuri, te-ai cățărat pe munți
Și spânzurat de-a valma pe fiecare casă
Și pe fântâni, pe cumpene te-ai prins
Și-acum ești fecioară și mireasă.
Te-ai oblojit în cel mai prost pământ
La marginile așezărilor, străină
Și te-ai luat la trântă cu-acest sălbatec vânt
Și te-ai zbătut în stâncă și țărână.
Pe drumurile Romei, prin codri seculari
În Transilvania desferecată
Ai tot săpat prin veacuri dedesubt
Până rămas-a Patria sub roată.
În barba porților te-ai încuibat
Cu vrejurile aspre descărnate
Și tot ai supt din lemn un legământ
Pân-a crescut în jurul lui cetate.
În spini și bălării sămânța ta
A fost zvârlită și-n piatră seacă
Și-n secetă și-n ger și-n câte sunt
Pe valea asta strâmbă și săracă.
Și-asmuțit-au câinii și te-au flocăit
Și hăiți de lupi în cete milioane
Doar te va smulge spaima de pe par
Cum stai și sângerezi între icoane.
Și unde n-ai putut de-a binelea intra
Unde-a rămas urechea nepătrunsă
Prea groasă funia s-a sumețit
Șerpuitoarea devenit-a unsă.
Și unde nici cârcelu-nrourat
N-a picurat sămânță și ardoare
În miezul pâinii via s-a lucrat
Și-n loc de pas intră prin născătoare.
Și să rămâi de-a pururea cu noi
Cu ugerele coapte priveghere
Cu barda-n grinzi ales-am fața ta
Pătată-n luna nouă de muiere.
Când nu am știre de făptura ei
Din soare rup o rază purpurie
Și-o tot dezghioc cu unghia pe rând
Pân-a rămas columbă-n sihăstrie.
Și teamă mi-e întocmai să mă uit
Frumoasa mea iubită și stăpână
Smirne și mir și veșnicii cuvânt
Revarsă torsul tău de-o săptămână.
Cât munții roată horă i-ai cuprins
Și stăpânești și-n adâncimi de țară
Decât stejarii cerului senin
Tu ești mai blândă și mai milenară.
Mi-ai plămădit pustiile la rând
Și mlaștinile smulse din privire
Și-n inimă ți-ai înălțat lăcaș
Să ți-l hrănesc prin sânge cu iubire