Voi, cuvinte, sus, după mine!
Și chiar dacă am ajuns departe,
Mult prea departe, mai merge o dată
Și mai departe, merge fără oprire.
Nu se înseninează.
Cuvântul
Va trage după el
Doar alte cuvinte,
Fraza altă frază.
Așa ar vrea lumea,
Definitiv,
să se impună,
să fie rostită deja.
Nu o rostiți.
Cuvinte, după mine,
Ca să nu rămână definitivă
– nu pofta aceasta de cuvinte
Și sentința după recurs!.
De-acum să nu lăsați o vreme
Vreun sentiment să mai vorbească,
Pentru ca mușchiul inimii
Să se exerseze în alt fel.
Lăsați, vă spun, lăsați.
Nu în cea mai înaltă ureche,
Nimic, o spun, șoptit,
Despre moarte nimic nu-ți vine în minte,
Lasă totul, urmează-mă, nu blând,
nici cu amărăciune,
nu consolator,
nici fără consolare,
nedesemnând ceva,
dar nici fără de semn –.
Și doar atât nu: imaginea
În urzeala de praf, rostogolire goală
de silabe, cuvinte ale morții.
Nici un cuvânt al morții,
voi, cuvinte!
Sensul versurilor
Piesa explorează puterea și limitele limbajului, îndemnând la prudență în utilizarea cuvintelor, mai ales în contexte existențiale. Vorbitorul îndeamnă cuvintele să îl urmeze, pentru a evita ca sensurile să devină definitive și restrictive, sugerând o eliberare de constrângerile lingvistice și emoționale.