Cineva se uita la capul meu
Ca Hamlet la țeasta lui Yorick
E capul bufonului, zicea
Și-mi pare rău că l-am făcut pe rege să râdă
Când trupul meu de durere se tăvălea.
Și-mi părea rău că însuși îndureratul Hamlet
Își amintea doar de râsul stârnit
Și-avea putere să se scoale
Din groapa lui să mă privească
În orbitele goale.
Cum ar privi-o în ochi pe Ofelia
După ce a fost dusă de ape
Șapte ani și mai bine
Sau cum l-ar privi pe bătrânul său tată
Sau cum s-ar privi pe sine.
În clipa de supremă nebunie
În care râsul și plânsul sunt totuna.
Nu-nțelegeam de ce dăduse tonul.
Ca regii să-mi ia capul în mâini și să-l privească
Înduioșați cum și-ar privi bufonul.
Apărând cu spaimă cuvântul
Zborul devenise un fel de boală
Ca mersul somnambulului pe acoperiș
Mă rugam să am aripi de plumb ca morții
Și să mă las în jos pe furiș.
Într-o bucată de pământ anume
Pe care o memorie suspectă
Mă făcea s-o știu încă pe dinafară
Ca orice mort ce se respectă.
Dar nu puteam cădea decât rostind
Cuvântul ce închis în el ține
Și era ca și cum odată numindu-l
Locul acela nu mai era pentru mine.
Zborul devenise un fel de boală
Îngrozitoare, dar pluteam mai departe
Apărând cu spaimă cuvântul sfânt
Până la granița care-l desparte.
Ca pe ceva al meu foarte intim
Închis în sufletul ce n-a capitulat
De vorbele care-așteaptă să-l calce
Asemenea oștirii lui nimeni împărat.
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimentul de alienare și suferință al unui individ care se simte ca un bufon, obligat să amuze, chiar și în momentele de durere profundă. Se reflectă asupra condiției umane, a identității și a luptei interioare.