Ilarie Voronca – Nu E Ultima Halta Dar Din Inaltul Acestei Coline

Nu e ultima haltă, dar din înaltul acestei coline
Poţi contempla cele patru vânturi ale creaţiei:
Un an e în mâna ta, ca o minge
O zvârli de zidul umbrei şi e toamnă.
O zvârli pe-o cărare de prospeţime şi e primăvară.
O zvârli prin varul şi furnicarul şantierului şi e vară.
O zvârli într-o oglindă acoperită cu un văl şi e iarnă.
În sud e zorul de-a lungul cheiurilor limpezi,
Oameni cu spatele gol purtând baloturi grele,
Otgoanele şi cântecele reţin bărcile,
Sori şi sudori râd în sacii de cărbuni.
În apus pământul naşte miracole,
Fumuri pe care o suflare le-a prefăcut în oraşe,
Mulţimi de camfor şi de sulf la intrarea în temple,
Păsări aducând din larg un miros de recoltă.
În nord târnăcoapele izbesc aerul, urletele
Câinilor în jurul flăcărilor mari ale foamei,
Ţipete şi pocnete de puşti ca la o nuntă,
Furtuna ce-şi îmbracă hainele frumoase de duminică.
În răsărit, O! Perdele smulse de pe ochii orbului,
Cavalcade de lumini în frunzişul aprins,
Auroră, tu deştepţi zurgălăii sufletelor noastre,
Tocmai în fundul văilor – stâne difuze.
…………………………
O! Călător ca un arcuş pe corzile universului,
Pământurile aceste nu-s ale tale. Şi marea aceasta care e cheia.
Pentru broasca magică a ochiului tău. Şi vântul
Care te ridică coloană de praf,
Iată anul ca un cal bine strâns în chingi,
Pune-ţi piciorul în scară, călăreşte prin cele patru anotimpuri.