Iarnă, tu, soră invizibilă
Când șoimul arată drumul viitor al vânătorului,
Și buchetele strânse de pe câmp izbucnesc prin lacrimă,
Mă voi prinde și eu de roțile carului tău triumfal.
Pleoape, pleoape de scrum peste fotoliile de stejar,
Și tu noapte care ne amesteci obrajii în paharele somnului
Că dimineața nu ne mai recunosc oglinzile
Paloarea se urcă în sânge cu porumbeii aducătorii de vești.
Tresare timpurie de drumuri în zăpadă.
Ne-au vizitat salcâmii prin amintirea aceasta
Cum parfumurile sunt fantomele florilor,
Cum o muzică apare numai la un miez de noapte al auzului.
Anotimp aruncat cu hoiturile peste zidurile orașului,
Unelte putrezind între frunze o dată cu vorbele noastre.
Sensul versurilor
Piesa explorează melancolia iernii și a trecerii timpului, evocând amintiri și sentimente profunde legate de anotimpul rece. Versurile sugerează o contemplare asupra efemerității și a transformărilor inevitabile.